Scuzele ca lanțuri

Scuzele care nu schimbă nimic în comportament nu sunt regrete — sunt manipulare.

A durut cumplit să accept acest adevăr. Încă mai doare.

Să recunosc că o scuză, rostită fără schimbare reală, nu este decât o mască atent aleasă — o iluzie temporară, menită  să mă dezarmeze, să-mi liniștească furia, să-mi anuleze îndoiala și să-mi dilueze durerea. N-a existat nicio clipă de remușcare. A fost o tactică. O reprezentație atent jucată, nu pentru a repara daunele pe care le lăsai in urma ta, ci pentru a liniști temporar furtuna pe care tot tu o provocai.

Scuzele reale nu vin la pachet cu condiții, minciuni repetate sau lipsă de respect constantă. Scuzele reale sunt urmate de reflecție, de creștere și efort. De un angajament vizibil de a nu mă mai răni în același fel.

Continuând să mă rănești în același mod, deși ai promis că nu o vei mai face — când „îmi pare rău” a devenit o replică reciclată, folosită de fiecare dată când încercam să plec — mi-am dat seama că nu a fost niciodată vorba despre a îndrepta lucrurile.

A fost despre a păstra controlul.

M-am lăsat păcălită de blândețea ta temporară.

Pentru că uneori, cea mai periculoasă formă de manipulare se ascunde în spatele celor mai calde cuvinte.

Dacă comportamentul tău nu se schimbă, dacă aceleași tipare dureroase se repetă, atunci scuzele nu vor putea fi niciodată poduri spre vindecare — au fost și ar fi continuat să fie capcane menite să mă țină legată de durere.

Merit mai mult.

Mai mult decât vorbe frumoase și scuze reciclate.

Mai mult decât o iubire care trebuie explicată și apărată în fața tuturor celor din jurul meu.

Așa că învăț să am încredere în tipare, nu în promisiuni.

Să cred în consecvență, nu în comoditate.

Să privesc faptele — și dacă ele continuă să strige lipsă de respect, atunci aleg tăcerea mea.

Pentru că tăcerea este mai puternică decât orice scuză rostită fără suflet.