Scrisoare către cel care mi-a distrus umanitatea

Am iubit un om care mi-a distrus umanitatea. 

Te-am iubit pe tine.

Am fost acolo când toți ceilalți nu mai credeau în tine. Ți-am fost lumină când nici tu nu mai credeai în tine. Ți-am fost confidentă când nu mai aveai cu cine să vorbești. Ți-am fost soră când aveai nevoie de sprijin. Ți-am fost mamă când viața te lovea și nu mai știai cum să mergi mai departe. Ți-am fost femeie, parteneră, sprijin moral, refugiu, ghid și susținere financiară.

Am devenit tot ce aveai nevoie, în fiecare clipă în care simțeai că te prăbușești.

Ți-am oferit fără măsură. M-am micșorat, m-am modelat, m-am risipit — ca să te țin întreg.

Iar în schimb, am primit dispreț. Batjocură. Umilință. Minciuni. Violență.

Ai știut mereu ce să spui ca să mă ții lângă tine, dar niciodată n-ai făcut ce trebuia ca să mă păstrezi cu adevărat. 

Mi-ai spus de sute de ori că sunt cea mai importantă persoană din viața ta, că sunt minunea ta — dar m-ai pus mereu pe ultimul loc. Ai ales să-i protejezi și să-i mulțumești pe toți ceilalți, iar pe mine să mă calci în picioare — la propriu și la figurat.

Ai luat fragilitatea mea și ai strivit-o. Ai luat iubirea mea și ai călcat-o în picioare.

M-ai făcut să mă îndoiesc de mine însămi. Mi-ai transformat iubirea în vină, grija în povară, loialitatea în slăbiciune.

Mi-ai spus că mă iubești cum n-ai crezut că vei iubi vreodată, dar m-ai mințit în față fără să clipești. M-ai manipulat în numele unei iubiri care nu m-a inclus niciodată cu adevărat.

M-ai făcut să cred că totul e vina mea. Că nu te înțeleg. Că exagerez. Că nu sunt suficient de bună. Că merit.

Că te provoc.

Mi-ai închis gura cu promisiuni goale și cuvinte frumoase — doar atunci când simțeai că aș putea pleca. Apoi, totul se relua de la capăt.

Ai știut întotdeauna cum să mă ții captivă: cu gesturi mărunte, cu scuze pline de lacrimi, cu regrete pe jumătate.

Ai jucat teatru cu mine ca să te simți bine tu. Nicio clipă nu a contat ce voiam eu. Nicio clipă nu te-ai întrebat ce nevoie aveam eu.

Dar azi, în sfârșit, văd clar.

Durerea pe care mi-ai provocat-o nu mai poate fi justificată prin trauma ta.

Lipsa ta de empatie nu mai e scuzabilă prin greutățile vieții tale.

Eu am fost acolo pentru tine. Tu ai fost împotriva mea.

M-ai învățat durerea în cele mai crude forme:

Abuz emoțional.

Tăceri care sfâșie.

Cuvinte care dor mai mult decât orice lovitură.

Și da — au fost mâini strânse în jurul gâtului meu.

Au fost uși trântite și veselă spartă.

A fost părul meu tras cu forța, pe stradă.

Au fost umilințe publice, în urma cărora eu muream, puțin câte puțin, pe dinăuntru.

Dar știi ce e cel mai dureros?

Nu pierderea ta.

Ci pierderea de sine.

Faptul că, în timp ce încercam să te salvez pe tine, m-am uitat pe mine.

Azi, însă, scriu aceste rânduri nu ca să te învinuiesc.

Ci ca să mă eliberez.

Azi aleg să mă întorc la mine. Să-mi amintesc că umanitatea mea nu a murit.

E acolo, sub toate rănile — încă vie. Încă demnă.

Încă capabilă de iubire, dar acum — și de limite.

De respect de sine.

De reconstrucție.

Nu mai port vina pentru ceea ce mi-ai făcut.

O las aici, în cuvintele acestei scrisori.

Și merg mai departe.

Fără tine. Dar cu mine. În sfârșit, cu mine.

Pentru că merit.

Pentru că sunt aici — întreagă, chiar dacă am fost sfâșiată.

Și pentru că nimeni nu îmi va mai lua vreodată vocea, demnitatea, umanitatea.