Ești o lecție. Nu o pierdere.

Degeaba te faci preș în fața mea acum, când eu m-am desprins cu totul de tine. Degeaba îmi promiți că nu vei mai repeta aceleași „greșeli” – cele care s-au tot repetat, ca un ecou surd.

Degeaba schimbi forma, dacă fondul rămâne stricat.

Degeaba plângi, degeaba spui printre sughițuri că mă iubești. Degeaba spui că ai înțeles. Ai mai spus-o. Și apoi ai uitat. Iar și iar.

Pentru că eu n-am uitat cât de puțin m-ai prețuit.

Și culmea e că nici milă nu-mi este.

Pentru că am fost acolo unde ești tu acum — și am strigat, am cerut, am plâns. Dar tu nu m-ai auzit. Nu ai vrut să mă vezi.

Eram „prea sensibilă”, „ceream prea mult”.

Acum nu mai am nici măcar respect pentru tine.

E straniu cât de liniște poate fi înăuntru după ce îți moare iubirea.

Nu mai am furie. Nu mai am revoltă.

Tot ce a rămas este o rană adâncă — dar e rana mea și am să o vindec.

Cu răbdare. Cu prezență. Cu adevăr.

Doar că tu nu vei fi martor la vindecarea mea.

N-ai meritat nici durerea, nici revenirea.