Lumină în împrumut

Nu te-ai îndrăgostit de mine...

Te-ai îndrăgostit de lumina mea —

de căldura care te-a mângâiat fără să ceară nimic,

de loialitatea care te-a acoperit ca o pătură în iarnă,

de inima mea care ierta cu fiecare bătaie,

de potențialul meu pe care l-ai privit ca pe un dar menit ție.

N-ai iubit sufletul meu —

ai iubit ce-ai putut lua din el.

De la început ai fost o umbră cu mască de lumină.

Ai învățat pașii mei,

mi-ai rostit dorințele înainte ca eu să le rostesc.

M-ai copleșit cu promisiuni, cu iluzii dulci,

ai jucat rolul iubitului perfect —

până când m-am deschis. Până când te-am lăsat să intri.

Și atunci, ușor, ușor… ai început să dispari.

Atenția s-a stins ca o lumânare în vânt.

Afecțiunea a devenit condiționată —

o recompensă pentru tăceri, pentru supunere.

Căldura s-a transformat în frig,

iar iubirea… într-un labirint al confuziei.

Am început să mă îndoiesc. De mine. De tine. De tot.

Mergeam pe coji de ouă,

încercând să nu „te supăr”,

cerșind gesturi care înainte veneau firesc.

Și n-am înțeles de ce durerea mea nu te atingea.

Pentru că nu iubirea te adusese la mine —

ci foamea ta de validare, de putere, de ceea ce puteai consuma.

Pentru tine, eu nu am fost niciodată un partener.

Am fost o sursă.

Când am început să-mi ridic vocea,

să cer onestitate, respect, răspunsuri —

ai întors cuvintele împotriva mea.

Ai spus că sunt prea mult, prea sensibilă.

Am fost prea dificilă pentru „iubirea” ta condiționată.

Dar nu.

Durerea mea nu era problema.

Vocea mea era.

Fiindcă vocea mea era pericolul pentru controlul tău.

Tu n-ai vrut o inimă — ai vrut o cușcă.

N-ai vrut dragoste — ai vrut posesie.

N-ai vrut să fim doi — ai vrut să mă dizolvi în tine.

Și partea cea mai tragică?

Ți-am oferit cea mai pură versiune a mea.

Dar tu n-ai știut să o iubești — ci doar să o consumi.

Dacă suferi acum, întreabă-te nu ce-ai pierdut,

ci de ce ai crezut că ai avut vreodată dreptul la mine.

Eu n-am greșit.

Am iubit cu tot ce sunt.

Dar când am înțeles că iubirea mea devenise combustibilul tău,

am ales să plec.

Să mă regăsesc.

Să-mi strâng cioburile și să-mi înapoiez mie însămi tot ce mi-ai luat.

Iar adevărul dur?

Eu nu te-am pierdut pe tine.

Tu m-ai pierdut pe mine.

Și asta…

a fost greșeala ta cea mai mare.