Ecoul unei iubiri neauzite

Nu poți semăna spini în inima cuiva și apoi să plângi că n-ai cules flori.

Nu poți să-i rănești pe ceilalți, să-i tratezi cu nepăsare sau dispreț, și apoi să te miri când aleg să plece. Să te comporți ca și cum tu ai fi cel trădat, când în realitate ai fost cel care a trădat încrederea — e o distorsionare periculoasă a adevărului. E delirant.

Nu poți să ignori sentimentele cuiva, să iei bunătatea drept slăbiciune, să pui acea persoană mereu pe ultimul loc — și apoi să fii surprins că, într-o zi, se oprește din a mai încerca. Oamenii pot rămâne tăcuți o vreme, pot îndura mai mult decât ar trebui, dar chiar și cei mai răbdători au o limită. 

Toți avem un punct de ruptură.

Loialitatea nu e lanț. Și nu presupune acceptarea abuzului, iar iubirea nu înseamnă tolerarea lipsei de respect. Nu ai dreptul să minți, să manipulezi, să ignori sau să umilești pe cineva și apoi să te ascunzi în spatele unui rol de victimă când consecințele propriilor fapte se întorc asupra ta.

Nu ai dreptul să tratezi oamenii ca pe obiecte de unică folosință și apoi să fii confuz când nu te mai aleg. Relațiile — fie ele de prietenie, familie sau iubire — nu cresc în pământ ars. Ele înfloresc doar acolo unde baza este formată din respect reciproc, efort, înțelegere și grijă. Fără acestea, ele nu mor brusc, ci se sting încet, pe măsura rănilor repetate. Nu pentru că cineva a renunțat, ci pentru că cineva s-a săturat să fie rănit.

Cea mai periculoasă iluzie este să crezi că oamenii îți datorează iertare nesfârșită, în timp ce tu le oferi doar durere. Și este absolut nedrept să rescrii povestea pentru a ieși curat și inocent, știind bine că decizia lor de a pleca a fost răspunsul la ceea ce le-ai făcut.

Oamenii nu se schimbă fără motiv. Se schimbă când realizează că nu sunt văzuți, că oferă mereu mai mult decât primesc, iar efortul lor este subapreciat.

Așa că, dacă tot ce vezi în jur sunt plecări, dacă mereu te regăsești în postura de a învinui pe alții, nu întreba “de ce-au plecat?”
Ia-ți un moment de sinceritate cu tine și întreabă-te „unde am fost eu când ei aveau nevoie de mine?”

Și nu, plecarea nu e trădare.

E ecoul durerii pe care ai ales să n-o vezi.

Pentru că uneori, cel mai loial act de iubire e să spui ajunge și să pleci. 

Nu ca să pedepsești, ci ca să te salvezi.